Îmi place abordarea ta, pavel. Ai atins o mulţime de puncte delicate.
Nici după mine nu există liber arbitru în sens absolut, fiind supuşi în totalitate legilor naturii (cred într-un Univers determinist, altfel cunoaşterea nu ar avea obiect). Din punctul meu de vedere, liberul arbitru este aparent şi aparenţa lui este generată de ignoranţa noastră, de necunoaşterea legilor naturii care ne determină să vrem ceea ce vrem. Altfel spus, avem impresia că suntem liberi pentru că nu ştim ce ne determină să acţionăm după voinţa noastră.
De exemplu, un copil nu poate mişca o locomotivă, nu pentru că n-ar vrea asta, ci pentru că nu ştie cum s-o facă. În schimb, mecanicul de locomotivă urcă în cabină şi acţionează asupra unor butoane şi mânere prin care poate pune în mişcare locomotiva. Nici mecanicul nu cunoaşte în totalitate legile care pun în mişcare locomotiva, căci nu este suficient să ştii să conduci locomotiva pentru a înţelege în totalitate schemele electrice şi termice care produc mişcarea concretă. Mecanicul, în schimb, diferă de copil prin faptul că el ştie ce trebuie făcut pentru a obţine mişcarea locomotivei.
La fel, eu îmi pot mişca degetele după propria-mi voinţă, fără să cunosc toate procesele anatomice care se produc în organismul meu pentru a obţine acţiunea. Dacă le-aş cunoaşte în profunzime, aş constata că de fapt toată voinţa mea se rezumă la un lanţ de fenomene fizice care pot fi explicate exhaustiv.
Aşadar, voinţa este un nume frumos dat legilor necunoscute ale naturii.
