Am avut noroc sa ies din organizatie datorita logodnicului meu care avea alte cautari religioase. Dar drumul nu a fost usor. Deoarece am fost crescuta de mica in aceasta religie, nascuta si crescuta in aceasta religie. Parintii, bunicii (din ambele parti) matusi, verisori, toti sunt martori. TOTI. Asa ca pentru mine pana la varsta de 6 ani (cand am intrat la scoala) nici nu am stiut ca exista si alte religii. Am aflat cand parintii mi-au spus ca nu trebuie sa ma fac soim al patriei, si apoi pionier. Moment penibil in fata clasei, cu invatatoarea care astepta sa-i zic MOTIVUL pentru care nu ma fac soim. Eu: tacere (desi tata ma instruise ce sa zic). Rusine..efectiv ma blocasem. Inghetasem. Au stat o ora toti uitandu-se la mine, eu langa scaunul invatatoarei, sa zic de ce. Nu am putut sa scot O VORBA. Asta a fost primul impact cu ”lumea”. Acum, cand ma uit inapoi, si vad o fetita mica, de 6 ani, cu rusinea si fria in san mi se face inima mica. Ma rog, nu a parut sa ma traumatizeze f tare momentele astea. Am crescut edcata frumos, fara certuri in casa, fara injuraturi, fara probleme pe care la altii le auzeam. Am 5 frati, nu ma mandream f tare cu asta la scoala, dar acasa imi placea mediul in care cresteam. Cand eram mica imi era rusine cateodata de familia mea numeroasa, dar apoi am inceput sa fiu mai sigura pe mine (dupa clasa a 8-a) si sa ma mandresc cu ce am. Am ajuns la liceu. O fata crescuta frumos, cu ‘gasca’ acasa, vesela, jucausa, f dinamica. Au inceput jocurile de liceu, cu prietenii nevinovate cu baieti, pe care le ascundeam de parinti. Ma stresam daca mergeam de mana cu vreun baiat pe strada sa nu ma intalnesc cu vreun martor care sa ma parasca parintilor (mai ales ca eram cunoscuti in oras, tata fiind batran de congregatie). Minteam daca vroiam sa merg la vreo petrecere ca dorm la colega mea. Trebuia sa mint ca sa am o viata normala de liceu. Nu faceam nimic grav, aveam constiinta impacata, inca credeam in invataturile care veneau de acolo, dar nu puteam sa respect 100% ce ziceau ei. A trecut si liceul. Am cunoscut apoi iubirea. M-am indragostit. Dupa 2 saptamani ne-am logodit. Dupa cateva luni candam hotarat sa-i spun mamei ca am un prieten, si ca nu este martor al lui iehova a devenit grava situatia. M-a pus sa aleg intre familie (dumnezeu, organizatie) si logodnic. Am ales: bineinteles, iubirea. Mi-a zis ca trebuie sa plec din casa (aveam 18 ani). Am plecat fara prea multe probleme. Am mers la batranii de congregatie si le-am zis ca m-am logodit cu un ‘barbat din lume’ si ca am hotarat ca ies din organizatie (autoexcludere, sau cum se numeste?). Mama nu mi-a vorbit doi ani de zile.
In timpul asta, eu m-am casatorit. Doi ani de zile am crezut in continuare in invatatura pe care o primisem in copilarie. Stiam ca e adevarat, dar ca nu pot sa fac ceea ce trebuie. Nu acum..mai incolo ziceam. Bineinteles ca traiam cu vinovatia si frica in san. Cand s-au daramat blocurile gemene in America imi era teama sa nu vina Armaghedonul. L-am sunat pe tata sa-l intreb, si mi-a zis ca sunt semnele din urma. Stiu ca am avut nopti intregi cand nu puteam sa dorm de frica si spaima ca se darama lumea. Sotul meu era pe o alta cale spirituala, timp de doi ani de zile am discutat de f putine ori pe tema spirituala. Imi era FRICA sa vorbesc cu el, imi era frica sa nu-l supar pe Dumnezeu. Sa nu creada ca vreau sa-l parasesc de tot. Imi era frica pentru ca ceea ce credea sotul meu era mai mult bazat pe Budhism. Varianta lui era f diferita de a mea, tot ce zicea imi parea strain si ciudat, desi, recunosc mi se parea fascinant, si mai dragut. ii ziceam tot timpul, da varianta ta e mai draguta, doar ca NU E ASA. Foarte destept si foarte iubitor, ma lasa in pace, chiar ma incuraja sa ma duc la programe daca asta imi da pace si liniste. Cu cat ma incuraja mai tare cu atat nu vroiam sa ma intorc. Nu vroiam nici o actiune nici pro nici contra. Vroiam sa stau (desi stateam cu frica). El in timpul asta, fara sa stiu a citit si cartile pe care i le mai dadea tata (de la martori) dar citea si pe internet impotria martorilor. Nu mi-a zis niciodata despre asta, nimic. Totul s-a intamplat intr-o noapte. Tot universul meu s-a daramat in momentul in care mi-am pus primul semn de intrebare. Am mers la culcare iar el a ramans pe internet. Nu puteam sa dorm, iar cand m-am intors in camera de zi, il vad pe internet. Citea despre Yoga…ceea ce facea el. Ii interzisesem (de frica) sa citeasca in casa despre asta. Am inceput sa tip la el, iar el a inceput sa imi zica prima data ce a citit despre martori. Eu in acesti doi ani m-am rugat, am uitat sa zic. Asta era singurul lucru pe care il faceam. Ma rugam. Ma rugam mai ales pentru el sa-si dea seama ca nu este adevarata calea lui, apoi am inceput sa zic..asa, in paranteza, sau eu…sa imi dau eu seama care este adevarul. Ideea era ca nu putea fi doua cai atat de diferite adevarate. Ma rugam din suflet, simteam ca am o relatie foarte apropiata cu Dumnezeu. Ma rugam ca unui parinte, ca unui prieten. De multe ori ma rugam pana dadeam in plans, de nevoia stringenta de a afla. Ma rugam pentru semne. Apoi ma rugam pentru intelepciune, sa inteleg semnele, sa le vad. Totul pana in seara respectiva, cand pentru prima data…dupa crize am inceput sa plang f tare si el a inceput sa-mi zica (pe fundal) ce citise. Pentru prima oara il ascultam ce zice. Nu mai aveam forta sa ripostez, eu ma consumam…al el imi povestea. Stiu ca mi-a zis multe, inclusiv ca mormantul celui care a infiintat religia (Rusell) are mormantul intr-un centru masonic, ca este in forma de tringhi, ca are ochiul masonic pe mormant (de ce??). Si atunci s-a facut click-ul. De fapt, a aparut intrebarea: si daca e asa? Daca tot ce am crezut eu NU E ADEVARAT? In 30 de minute nu mai eram martora. Asta a fost eliberarea mea. Multumesc lui Dumnezeu ca s-a intamplat!!! Sunt constienta ca multi nu reusesc sa se desprinda cat sunt in viata. De multe ori ma intreb daca parintii mei ar accepta vreodata asta. Nu cred. Nu stiu daca vor. Am intrebat-o pe mama o data daca ar fi sa afle ca religia ei nu este adevarata, ar vrea sa afle? Mi-a zis ca NU. Mi-a spus ca este foarte multumita cu viata ei de acolo, cu fratii si suroriile de acolo, cu anturaju, cu invatatura..cu tot. Ce sa-i mai zic?
Timp de un an am comunicat cu ea doar prin intermediul scrisorilor (desi stateam in acelasi oras) cu versete din biblie, incercam sa ii dovedesc si sa ii arat ca teoria martorilor nu sta in picioare. Ca pur si simplu ignora anumite pasaje din biblie. Multe. Tot ce facea era sa citeasca si apoi sa imi scrie si ea…sa imi dovedeasca tot cu biblia ca de fapt ala este adevarul. Mi-am dat seama ca este inutil. Era un consum foarte mare de nergie (si timp) pentru a incerca sa ii transmit ceva ce ea nu vroia sa auda. M-am lasat.
Asta e povestea mea. Asta s-a intamplat acum 10 ani.
De curand un prieten drag mine a ajuns in punctul in care eram eu acum 10 ani. Si-a dat seama ca a fost ‘fraierit’, ca a trait 30 de ani intr-o lume virtuala. Falsa. Asta m-a determinat si pe mine acum sa ma uit, sa citesc si sa scriu povestea mea.
Dar, astazi mi-am dat seama ca directia asta nu e buna. Nu trebuie sa imi consum energia afland ceea ce stiu deja. Important este sa imi pun atentia pe lucruri pozitive. Sa ma ocup de evolutia mea spirituala, si a familiei mele. De ce sa vorbesc de rau, acnd pot sa fiu de partea cealalta? Fiecare isi da seama pentru el la momentul potrivit. Acum 10 ani a fost al meu, acum este al prietenului meu, al vostru a fost atunci cand a trebuit sa fie. Haideti sa ne concentram sa aducem bine si frumos in jurul nostru!!! Sa evoluam ca fiinte umane, sa incercam sa fim mai aproape de Dumnezeu si asta se va vedea. Asta vor simti oamenii din familia noastra, prietenii nostrii, rudele, tanti care vinde paine la magazin. Sa fim lumina in lume!!! Sa ne folosim energia pozitiv. Dupa cateva ore de citit comentarii si marturii ma durea capul. Am simtit ca ma implic din nou, ca ma enervez. Am vrut sa ma implic si mai tare. Sa fac un site, sa scriu, sa incerc sa scot cat mai multi oameni din Organizatie. Dar apoi, m-am oprit. Nu cred ca merita efortul acesta. Poate sunt egoista. Dar simt ca un mai mare impact l-as avea in lume daca as fi eu BINE, daca exemplul meu personal ar fi cel care ar depune marturie despre ADEVAR. Nu exista cred organizatie adevarata. Toate formele de religii sunt facute de oameni, pentru oameni. Ele nu pit fi perfecte sau adevarate. este prea mult subiectivism la baza, nu are cum altfel. Oricare din ele, daca ajungi la un nivel spiritual…te poate frustra. Tu poti depasi orice nivel. Cred foarte tare acum in rugaciune si in rezonanta. Cred ca daca esti om pozitiv si bun, atragi lucruri pozitive si benefice catre tine. Vezi filmul The Secret, si alte asemanatoare (what the bleep do we know).
In final, suntem ceea ce vrem sa fim. daca vrem mai mult, putem mai mult.
Numai frumos…colorat, si minunat!!!
Răspunde