Cum au apărut aripile?
Multe animale sar din creangă în creangă şi uneori cad pe pământ. Mai cu seamă la animalele mici întreaga suprafaţă corporală captează aerul şi ajută saltul sau încetineşte căderea, acţionând ca un deltaplan primitiv. Orice tendinţă de a creşte raportul suprafaţă corporală/greutate corporală este utilă, de exemplu cutele de piele care cresc în unghiul articulaţiilor. De aici începe o serie continuă de gradaţii care duce la aripile de planare şi apoi la aripile batante. Evident, există distanţe care nu puteau fi sărite de animalele primitive dotate cu proto-aripi. La fel de evident este că, oricât de mici sau de primitive au fost suprafeţele iniţiale de captare a aerului, trebuie să fi existat o anumită distanţă, oricât de scurtă, care putea fi parcursă în salt cu „aripioare” şi nu putea fi parcursă în salt fără ele.
Sau, dacă prototipul aripilor batante acţiona pentru a frâna căderea animalelor, nu putem spune: „Sub o anumită dimensiune aripile batante sunt inutile.” Repet, nu contează cât de mici şi de ne-aripi au fost primele aripi batante. Trebuie să fi existat o anumită înălţime, să-i spunem h, de la care un animal şi-ar fi rupt gâtul dacă ar fi sărit, şi o înălţime ceva mai mică de la care căzând ar fi supravieţuit. În această zonă critică orice îmbunătăţire adusă capacităţii suprafeţei corporale de a capta aerul şi de a frâna căderea, oricât de mică, poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Selecţia naturală va favoriza prin urmare ceva mai mult aripile batante prototip. Când aceste aripi vor fi devenit regula, înălţimea critică h trebuie să fi crescut puţin. Acum o altă creştere uşoară a suprafeţei aripilor va face diferenţa dintre viaţă şi moarte. Şi tot aşa, până se ajunge la aripi veritabile.
(Richard Dawkins - Ceasornicarul Orb)