Iata un posibil raspuns la intrebarea ta "unde sa ne ducem"?
Nu avem nevoie de o organizaţie nici de autoritatea, controlul, impulsul şi presiunea ei pentru a-i sluji lui Iehova. Faptul de a aprecia din inimă bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu pentru a face din viaţă un „dar fără plată“ care nu depinde de fapte, ci de credinţă, ajunge pentru a ne motiva, e mai mult decât suficient. Dacă ne respectăm şi ne preţuim libertatea creştină nu vom răspunde altor constrângeri. Nici nu vom lua alt jug decât cel oferit de Isus.
Ignoranţa şi iluziile nu aduc fericire. Mai devreme sau mai târziu, iluzia trebuie să se înfrunte cu realitatea şi cu cât trece mai mult timp până în acel moment, cu atât poate fi mai traumatizantă tranziţia cauzată de dezamăgire.
Cea mai mare libertate de care se poate bucura cineva este să le poată sluji lui Dumnezeu şi Fiului său — precum şi în folosul bunăstării tuturor oamenilor — fără oprelişti dictate de oameni imperfecţi. Avem libertatea de a sluji potrivit îndemnurilor propriei conştiinţe, potrivit motivaţiilor propriei inimii.
Pe cât de traumatizantă ar putea fi tranziţia iniţială, pe atât poate ea să ducă la dezvoltarea unei relaţii cu adevărat personale cu aceşti doi Prieteni extraordinari. Probabil că nu există nimic mai important şi mai de folos în a trece peste această tranziţie decât să ajungi să apreciezi pe
deplin nevoia acelei relaţii personale cu Dumnezeu şi cu Fiul său. Fără ea, ne‑am putea simţi incapabili să avem un simţ al identităţii fără să fim membri ai unei organizaţii. Cristos a subliniat cu claritate natura personală a acelei relaţii (Matei 10:32, 33). El nu ne‑a chemat cu cuvintele „Veniţi în organizaţia mea“ sau „Veniţi la o anumită biserică sau confesiune“, ci „Veniţi la mine“
Suntem învioraţi şi avem un sentiment de siguranţă când ştim că Fiul lui Dumnezeu, Păstorul nostru bun, îl cunoaşte pe fiecare membru al turmei sale pe nume şi se preocupă de fiecare dintre noi în mod personal şi individual.
Indiferent ce sentiment de „apartenenţă“ creează un statut de membru al unui sistem religios oarecare, el nu se poate compara cu trăsăturile relaţiei personale şi intime pe care o prezintă Scripturile.
Trebuie să recunoaştem, de asemenea, că, pentru a fi autentică, credinţa trebuie să fie cu adevărat personală, trebuie obţinută şi atinsă în mod individual. Faptul de a crede pentru că alţii cred înseamnă că ai o credinţă împrumutată. Pentru a fi autentică şi pentru a conduce la viaţă, acestea trebuie să fie produsul minţii şi inimii personale.
La timpul judecăţii divine nu vom apărea înaintea lui Dumnezeu şi a Fiului său ca membri ai vreunui grup sau organizaţii religioase. Vom apărea ca indivizi şi „fiecare dintre noi îi va da socoteală despre sine lui Dumnezeu“. — Romani 14:10–12.
Este trist că, în cazul majorităţii Martorilor, organizaţia şi‑a împins cu persistenţă propria identitate în prim plan, a ocupat un loc atât de mare pe scena spirituală, a îndreptat atât de multă atenţie asupra importanţei proprii, încât i‑a oprit pe mulţi de la a avea cuvenita relaţie
personală cu Tatăl ceresc. Imaginea organizaţiei a crescut atât de mult, încât a umbrit măreţia Fiului lui Dumnezeu, a obturat vederea multora de a aprecia căldura relaţiei cu el, de care oamenii sunt invitaţi să beneficieze, a distorsionat percepţia lor cu privire la personalitatea
plină de compasiune a lui Isus.
Fiul lui Dumnezeu ne-a asigurat că va avea continuatori adevăraţi nu doar în primul secol sau în acest secol al XXI‑lea, ci în toate secolele dintre ele, căci el a spus: „Eu sunt cu voi în toate zilele, până la încheierea sistemului“. Deşi erau amestecaţi cu „neghina“ ce urma să apară, Isus avea să ştie cine sunt acei discipoli autentici, nu pentru că aparţineau unei organizaţii, ci pentru ceea ce erau ca persoane şi pentru credinţa lor individuală. Indiferent unde erau, indiferent că ar fi putut fi imposibil din punct de vedere uman să îi deosebeşti ca făcând parte din congregaţia sa, el i-a cunoscut de‑a lungul veacurilor la nivel individual şi i‑a condus fiindu‑le Cap şi Stăpân.
E o plăcere să fii liber să cunoşti oameni şi să nu fii obligat să cauţi vreo „etichetă“ pentru a şti cum să‑i priveşti. Nu mai eşti nevoit să‑i clasifici automat fie ca Martor, fie ca „persoană din lume“, fie ca fiind „la adevăr“, fie ca „membru al organizaţiei lui Satan“, fie ca cineva care ţi‑e automat „frate“ sau „soră“ doar în virtutea faptului că are „eticheta“ de Martor, fie, pentru că aceasta îi lipseşte, persoanei îi trebuie „depusă mărturie“, dar nu este demnă să legi o relaţie de
prietenie cu ea. În schimb, există sentimentul sănătos de a putea face tot ce este cinstit şi drept prin evaluarea fiecărei persoane într‑un mod nepărtinitor pentru ceea ce este ea ca persoană.
Acestea sunt cateva spicuiri din capitolul de final al cartii lui Ray Franz. Ca sa rezum as spune ca:
- creştin liber, individual, neafiliat unei religii organizate/institutionalizate, creştin care deţine o credinţă personală autentică fundamentată pe scripturi şi care are o relaţie personală cu Iehova fără ca aceasta să fie "filtrată" de alţi oameni imperfecţi care îşi arogă statutul de mijlocitori/canal de comunicare între tine ca creştin şi D-zeu.
