Ştiinţa nu poate deocamdată contrazice ipoteza cauzei prime, dar nici nu o confirmă.
Echivalenţa propoziţiilor este cel puţin reflexivă. Asta înseamnă că dacă ar exista o cauză primă, atunci aceasta nu ar fi unică, deoarece ar exista cel puţin o alta care să fie echivalentă cu ea. Prin urmare, neunicitatea cauzei prime o aruncă în inexistenţă. Aşa că eu cred că Ştiinţa poate contrazice ipoteza cauzei prime. Dacă vrei, în ultimă instanţă, toate cauzele sunt prime, căci Universul este în esenţă independent de timp, mereu la fel (transformările sale sunt doar locale sau doar aparente).
Însă chiar dacă se confirmă această ipoteză, cine poate spune dacă nu cumva această cauză primă e inanimată? De ce e musai să fie o fiinţă vie? De ce nu o cauză moartă, o lege fizică necunoscută?
Frumoase întrebări, justificate. Ele trebuie să dea de gândit, deopotrivă.
Ce, toate gropile din asfalt au drept cauze şoferii?
Te rog să ai grijă ce vorbeşti despre şoferi!
Viaţa a apărut foarte târziu
Aici am o mică îndoială. Eu consider că viaţa a apărut deodată cu neviaţa, adică viaţa a fost dintotdeauna. Să nu uităm că Ştiinţa actuală nu ştie încă unde se termină viaţa şi începe neviaţa sau invers. În teoriile mele (Fizica elicoidală), corpurile vii au traiectorii infinit de complicate, pe când corpurile nevii au traiectorii finit de complicate (ordinul traiectoriei este finit).
Dacă ar fi să acceptăm indeterminismul eu mă întreb cum există sau care-ar fi rolul unui creator într-un astfel de univers? ... ar trebui să propunem o cauzalitate (ontologic) indeterminabilă. Pentru mine este un nonsens. Poate mă luminează cineva în privinţa aceasta.
Problema este bine pusă. Chiar şi Einstein spunea că „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Cred că soluţia este mai simplă. Realitatea nu poate fi un sistem nedeterminist. Într-o lume nedeterministă ar exista şi efecte aleatorii macroscopice, nu doar microscopice. În plus, nu putem ridica ignoranţa noastră la rangul de postulat. Nu putem spune (aşa cum pretinde mecanica cuantică atunci când formulează absurdul principiul de nedeterminare) că dacă noi nu putem înţelege astăzi ceva, nu va putea nimeni înţelege nici în viitor. Chiar dacă observatorul influenţează experimentul, această influenţă este cuantificabilă, măsurabilă şi poate duce la determinare.
În orice caz, un Dumnezeu ar fi inutil atât într-o lume deterministă, cât şi într-una nedeterministă. În prima (o lume cognoscibilă), intervenţiile sale ar contraveni determinismului şi cognoscibilităţii, iar în a doua (lume incognoscibilă), acţiunile lui Dumnezeu ar putea fi invalidate de liberul arbitru, de forţa conştiinţei.
Problema răului e mai bine rezolvată prin existenţa unor extratereştrii, decât a unui d-zeu biblic
Problema răului nu are sens decât în raport cu un Creator
infinit de inteligent şi de puternic. Extratereştii nu sunt astfel, sunt imperfecţi, coruptibili.
totul s-ar putea să fie o simulare... însă una făcută de mine pentru mine în scop distractiv... 
O simulare atât de complexă încât te poate ucide este de-a dreptul obiectivă, independentă de capacitatea ta limitată de a te distra.