PRIMELE CREDINTE
Este greu de afirmat că oamenii din preistorie practicau o religie. Totuşi, descoperirile arheologice ne dau posibilitatea să credem că primele societăţi omeneşti împărtăşeau anumite credinţe.
Credinţele omului arhaic fac parte din preistorie, adică acea perioadă în care oamenii nu ştiau să scrie şi să citească (până în anul 3000 î.Cr.). Astfel, cunoaşterea practicilor religioase ale oamenilor din acele vremuri s-au putut cunoaşte doar datorită picturilor şi osemintelor descoperite în peşteri.
În urma studierii descoperirilor arheologice s-a constatat că omul arhaic trăia într-un univers încărcat de simboluri şi semnificaţii, legate în special de naştere, supravieţuire şi moarte. Cele mai importante manifestări şi credinţe ale omului preistoric cuprind:
1) Nevoia de organizare spaţială şi temporală. Omul simţea nevoia de a căuta repere pentru a-şi consolida universul, pronind de la verticalitatea trupului său ce poate fi perceput ca o axă ce leagă „josul” cu „susul”, pământul cu cerul. De asemenea, mişcările pe orizontal㪠înapoi, stânga, dreapta. Nu în ultimul rând omul simţea nevoia de o încadrare temporală, legată de succesiunea zilelor şi a nopţilor, a anotimpurilor, a Soarelui şi a Lunii etc.
2) Cunoaşterea şi stăpânirea focului. În jurul focului s-au creat veritabile mitologii. Focul era considerat simbol al purificării, venind de sus, „înrudit” cu Soarele şi fulgerul, fiind conceput ca o prelungire prin ardere a luminii. O altă semnificaţie ar putea fi cea a „umanizării”, adică îndepărtarea omului de lumea animală cu cât mai mult cu cât acesta reuşea să stăpânească focul.
3) Sacralizarea armelor şi uneltelor. Acestea sunt o creaţie a minţii şi mâinii omului, care astfel determină un nou raport între om şi vânat.
4) Simbioza vânătorului arhaic cu lumea animală. Din perspectiva mentalului omului preistoric putem deduce că animalele erau considerate fiinţe cu puteri supranaturale. Printre cele mai vechi picturi se numără cele cu animale. Oamenii au desenat cai, bizoni, cerbi, mamuţi şi rinoceri. Chiar dacă semnificaţia picturilor rămâne misterioasă, era evident faptul că vânatul era un element important al credinţelor oamenilor. Vânatul reprezenta în primul rând o sursă de hrană strict necesară, însă şi un ritual de unire cu animalul ucis prin consumarea cărnii crude şi a sângelui.
5) Credinţa în nemurire. Unul dintre cele mai semnificative elemente în mentalul omului arhaic era acela al supravieţuirii după moarte. Prima constatare importantă făcută de arheologi a fost faptul că trupurile celor morţi nu erau abandonate, ci înmormântate în perimetrul aşezărilor sau, în unele cazuri, chiar în locuinţele celor vii. Morţii erau adesea îngropaţi în nişte gropi cu pereţii acoperiţi de un fel de argilă roşie numită „ocru roşu” (roşu simbolizează sângele, deci viaţa). Ei sunt împodobiţi cu bijuteriile lor, cu mărgele, scoici sau pandative din fildeş, şi sunt înconjuraţi de tot felul de obiecte: arme, unelte din piatră sau din os. Un alt lucru interesant era acela al poziţionării cadavrelor cu capul spre răsărit, probabil o analogie cu „renaşterea” Soarelui după „moartea” din timpul nopţii. Chiar dacă semnificaţiile exacte ale acestor practici rămâne necunoscută, tratamentul special oferit morţilor dezvăluie o preocupare deosebită pentru ceea ce se petrece după moarte.
6) Conexiunea artă-religie. Primele capodopere ale lumii sunt strâns legate de simboluri mistico-religioase (în special prin prezenţa unor scene de vânătoare ce se încadrează într-o magie a vânătorii), dar şi prin imagini reprezentând „vrăjitori” sau reproduc anumite scene din viaţa omului.
7) Cuplul. Relaţiile dintre bărbat şi femeie erau concepute ca un adevărat cult al supravieţuirii speciei umane, conturând ceea ce specialiştii numesc fecunditatea şi fertilitatea femeii. Primele forme de artă erau sculpturi realizate din os şi din piatră, statuete de femei cu pieptul, fesele şi organele sexuale îngroşate exagerat. Acestea reprezintă probabil zeiţe ale fecundităţii.
8 ) Cultul strămoşilor. Este strâns legat de credinţa în viaţa de după moarte şi de legătura dintre strămoşi, care erau consideraţi fiinţe cu puteri supranaturale spre deosebire de cei vii. Invocarea strămoşilor va genera o întreagă metafizică, un întreg arsenal de ritualuri ce vor completa universul religios al omului arhaic.
Începând cu anul 8000 î.Cr., modul de viaţă al oamenilor se schimbă. Aceştiaq se grupează în sate, nu mai trăiesc doar din vânătoare şi cules, începând să practice agricultura şi creşterea animalelor. Cu transformarea acestor obiceiuri se schimbă şi anumite practici religioase. S-au găsit, datând din neolitic (10000-2000 î.Cr.), multiple statuete feminine care par destinate cultului Pământului, al Soarelui şi al ciclului anotimpurilor, cu scopul de a favoriza abundenţa recoltelor. Se contruiesc peste tot în lume, îndeosebi în Europa occidentală, nişte monumente numite megaliţi, din blocuri de piatră enorme. Se dă numele de dolmene megaliţilor dispuşi în formă de masă uriaşă. Este vorba despre speulturi (loc de îngropare al morţilor) colective protejate prin mormane de pietre, numite cairne, sau de pământ, numite tumuli. Menhirii sunt pietre împlământate vertical în sol. Ei sunt izolaţi, aliniaţi sau dispuşi în cerc, ca la Stonehenge, în Marea Britanie, sau la Carnac, în Franţa.
În concluzie, prin această enumerare a câtorva dintre cele mai importante trăsături, putem afirma că omul arhaic, deşi nu avea o religie propriu-zisă, poseda anumite credinţe ce au stat la baza evoluţiei societăţii umane.
„La nivelurile cele mai arhaice ale culturii a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.”
(Mircea Eliade, „Nostalgia originilor”)
