Mă gândeam zilele trecute că oamenii e proşti. Încearcă să umple un gol informaţional (o lipsă de informaţie ştiinţifică) care e suma întrebărilor de genul "cine suntem şi încotro mergem" cu mituri şi basme de inspiraţie biblică, vedică, islamică, etc. Adică mituri religioase. Cred că ideea a fost lasnată de un autor science-fiction, dar dacă noi suntem Dumnezeu? Noi, civilizaţia umană.
Universul se supune entropiei şi cred că va veni un moment când va cădea pradă morţii termice. Nu poate să se extindă la infinit. Dacă înainte de Big-Bang a fost la fel? Dacă o super-civilizaţie a ajuns la limita superioară a evoluţiei, la nivelul de fiinţe energetice capabile să străbată spaţiul aproape instantaneu? Dacă singurul lucru dincolo de puterea lor a fost să oprească moartea termică a unui Univers pe care îl cuceriseră deja? Atunci calea logică de supravieţuire ar fi fost să lase casa lor să se prăbuşească peste ei, dar să arunce seminţele vieţii peste ruine. Adică au provocat cumva un nou Big-Bang, energiile colosale ale materiilor exotice necunoscute nouă acum au fost eliberate din nou. Elementele chimice au reapărut din energie. În imensitatea Cosmosului e imposibil să nu existe locuri unde viaţa să fie posibilă şi...iată, civilizaţia dispărută apare iar şi o ia de la început, de la maimuţă. Trece prin stadiul copilăriei, ca un om, ajunge să stăpânească perfect propria planetă (pe care o exploatează la maximum, cu minimum de pagube de mediu), evoluează, descoperă tainele Universului una câte una, cucereşte iar Cosmosul, se transformă treptat în fiinţe-maşini, stabileşte simbioză cu nano-boţi creaţi de ea însăşi, în fine, civilizaţia în cauză ajunge să cucerească Universul. Dar iar nu poate să oprească moartea acestuia. Şi încă o dată pregăteşte experimentul gigantic al unei noi explozii primordiale, ştiind perfect că ea, naţiunea de zei, va renaşte de la 0.
Dacă noi suntem acea super-civilizaţie? Dacă acum suntem doar în copilărie? Dacă am existat într-un Univers anterior, am murit împreună cu el şi acum am renăscut în acesta? În condiţiile astea, noi suntem Dumnezeu. Diferenţa între mine şi Iehova e că eu ştiu precis că exist. Despre el nu pot spune că există pentru că nu l-am văzut şi nici nu dă semne că ar exista. Dacă civilizaţia umană va supravieţui, şi eu cred că da, noi vom fi strămoşii unei generaţii de dumnezei. Prin comparaţie cu noi, oamenii care vor trăi peste 1000 de ani vor fi dumnezei. Atunci ce nevoie avem de Iehova? Un copil ascultă poveşti când e mic, dar când creşte trebuie să le lase deoparte.
Universul se supune entropiei şi cred că va veni un moment când va cădea pradă morţii termice. Nu poate să se extindă la infinit. Dacă înainte de Big-Bang a fost la fel? Dacă o super-civilizaţie a ajuns la limita superioară a evoluţiei, la nivelul de fiinţe energetice capabile să străbată spaţiul aproape instantaneu? Dacă singurul lucru dincolo de puterea lor a fost să oprească moartea termică a unui Univers pe care îl cuceriseră deja? Atunci calea logică de supravieţuire ar fi fost să lase casa lor să se prăbuşească peste ei, dar să arunce seminţele vieţii peste ruine. Adică au provocat cumva un nou Big-Bang, energiile colosale ale materiilor exotice necunoscute nouă acum au fost eliberate din nou. Elementele chimice au reapărut din energie. În imensitatea Cosmosului e imposibil să nu existe locuri unde viaţa să fie posibilă şi...iată, civilizaţia dispărută apare iar şi o ia de la început, de la maimuţă. Trece prin stadiul copilăriei, ca un om, ajunge să stăpânească perfect propria planetă (pe care o exploatează la maximum, cu minimum de pagube de mediu), evoluează, descoperă tainele Universului una câte una, cucereşte iar Cosmosul, se transformă treptat în fiinţe-maşini, stabileşte simbioză cu nano-boţi creaţi de ea însăşi, în fine, civilizaţia în cauză ajunge să cucerească Universul. Dar iar nu poate să oprească moartea acestuia. Şi încă o dată pregăteşte experimentul gigantic al unei noi explozii primordiale, ştiind perfect că ea, naţiunea de zei, va renaşte de la 0.
Dacă noi suntem acea super-civilizaţie? Dacă acum suntem doar în copilărie? Dacă am existat într-un Univers anterior, am murit împreună cu el şi acum am renăscut în acesta? În condiţiile astea, noi suntem Dumnezeu. Diferenţa între mine şi Iehova e că eu ştiu precis că exist. Despre el nu pot spune că există pentru că nu l-am văzut şi nici nu dă semne că ar exista. Dacă civilizaţia umană va supravieţui, şi eu cred că da, noi vom fi strămoşii unei generaţii de dumnezei. Prin comparaţie cu noi, oamenii care vor trăi peste 1000 de ani vor fi dumnezei. Atunci ce nevoie avem de Iehova? Un copil ascultă poveşti când e mic, dar când creşte trebuie să le lase deoparte.
memorat
ai putea scrie SF 
Actualmente ateu si apostat calificat 