"partea I - SCLAVUL
un articol genial,parerea mea.
Una din problemele cu care se confruntă fiecare fiinţă umană este mediul în care vine pe lume.
Fiinţa sa şi intenţiile mediului nu sunt orientate în aceeaşi direcţie.
Mediul te vrea prost, sclav, folosit de cine e mai puternic.
Normal că tu simţi că ceva nu e în ordine. Vrei să fii tu însuţi.
Lumea nu permite absolut nimănui să devină ceea ce este în natura sa să fie. Nu.
Ea îndeasă pe fiecare într-o formă, îl face folositor, eficient, ascultător, să nu se revolte niciodată, să nu-şi ia destinul în mâini, să nu-şi declare individualitatea... Să fie mereu perfect funcţional, ca un robot.
Lumea nu vrea să fii fiinţă umană, vrea maşini eficiente. Cu cât eşti mai eficient, cu atât vei fi mai respectat şi onorat. Asta este problema.
Nimeni n-a venit pe lume ca să fie maşină. Este o umilire şi o degradare, este o călcare în picioare a mândriei şi demnităţii, distrugerea fiinţei spirituale şi reducerea la o entitate mecanică.
Copilul care îşi dă seama de intenţiile societăţii, ale părinţilor, ale familiei, ale sistemului educaţional, ale religiei şi ale naţiunii începe să se închidă în sine.
Devine defensiv, doar din teama de a fi singur în faţa unei forţe uriaşe.
El este mic, fragil, vulnerabil, neajutorat, dependent de cei faţă de care vrea să se protejeze.
Problema devine cu atât mai gravă, pentru că oamenii de care trebuie să se apere sunt cei care cred că îl iubesc. Poate că nu sunt nişte mincinoşi. Intenţiile lor sunt bune, dar le lipseşte conştiinţa, sunt adormiţi. Nu ştiu nici ei că sunt nişte marionete în mâinile forţelor oarbe ale societăţii, mânaţi de interesele comune tuturor.
Copilul se află în faţa unei dileme. Trebuie să lupte împotriva celor care îl iubesc şi pe care crede că îi iubeşte şi el.
Ce ciudat: oamenii care spun că ţin la el nu îl iubesc aşa cum este.
Ei îi spun: „Te iubim, cu adevărat te iubim, dar numai dacă mergi pe drumul nostru, dacă devii membru al congregaţiei noastre, dacă te supui, aşa cum noi toţi ne supunem.”
Dacă devii parte a acestui uriaş mecanism rişti să trăieşti toată viaţa în interiorul lui...
Lupta împotriva lui este fără sens, vei fi strivit. Mai bine te dai bătut şi înveţi să spui „da”, fie că vrei, fie că nu. Reprimă-ţi „nu”-ul.
In toate situaţiile, în toate condiţiile, se aşteaptă de la tine să fii un “yes-man”. Este interzis să spui „nu”.
Acest „nu” este păcatul originar. Lipsa de supunere înseamnă păcatul originar - şi societatea se răzbună.
Aceste lucruri îl înfricoşează de-a binelea pe copil. Fiinţa sa întreagă vrea să-şi realizeze potenţialul.
Vrea să fie el însuşi, pentru că altfel nu vede cum să dea sens propriei vieţi. Fără aceasta nu va fi niciodată fericit, vesel, împlinit, mulţumit.
Nu se va simţi în largul său, va fi mereu divizat. Partea cea mai intimă a fiinţei sale va fi mereu însetată, înfometată, neîmplinită, incompletă.
Dar forţele sunt prea mari şi lupta împotriva lor mult prea riscantă.
Fiecare copil va învăţa încet-încet să se apere, să se protejeze.
Va închide porţile fiinţei sale. Nu se va mai expune către semeni, se va preface tot timpul.
Va deveni actor, jucând în conformitate cu indicaţiile care i se dau. Dacă vor apărea îndoieli, le va reprima.
natura lui adevărată vrea să iasă la suprafaţă, o va reprima. Inteligenţa o să ţipe: „Ce faci? Nu e drept!”
Prin urmare va alege să nu mai fie inteligent. Este mai sigur să fie retardat, prost.
Orice te pune în conflict cu interesul general este periculos.
Este riscant să te deschizi, chiar şi faţă de cei care-ţi sunt apropiaţi. De aceea toţi sunt atât de închişi. Nimeni nu-şi mai deschide petalele asemeni florilor, fără teamă, dansând în vânt, ploaie sau soare. Fragile, dar fără nici-o teamă...
Toţi trăim cu petalele închise, de teamă că vom deveni vulnerabili dacă ne deschidem. Fiecare se ascunde după ce scut poate: chiar şi prietenia poate fi folosită drept scut. Pare contradictoriu, pentru că prietenia înseamnă deschidere reciprocă, împărtăşire de secrete, de inimi. Fiecare trăim asemenea contradicţii.
Oamenii folosesc prietenii, iubirea, rugăciunea, ca pe nişte scuturi. Nu pot plânge atunci când vor, zâmbesc, şi se ascund sub scutul zâmbetului. Poate că plâng când nu este cazul - şi lacrimile servesc drept scut. Râsul este un exerciţiu al buzelor, iar în spatele lui se ascunde adevărul: o perdea de lacrimi.
Toată societatea se învârteşte în jurul unei ipocrizii: aici, tu trebuie să fii ce vor alţii să fii, nu ce eşti. De aceea totul este atât de fals şi artificial.
Şi în prietenie păstrezi distanţa, nu laşi pe nimeni să se apropie prea mult de tine. Poate că unul, foarte aproape fiind, îţi va vedea figura în spatele măştii. Sau îşi va da seama că faţa pe care o arăţi nu este reală, e o mască.
Toţi din lumea în care trăim sunt în afara adevărului, neautentici.
In viziunea mea, omul cel nou este un rebel în căutarea sinelui, a feţei sale reale. Un om gata să arunce toate măştile, toate prefăcătoriile, ipocrizia, gata să arate lumii cine este el cu adevărat.
Iubit sau condamnat, respectat sau înjurat, nu contează: a fi tu însuţi este cel mai important în viaţă. Şi de pe cruce ai fi împlinit şi etern mulţumit.
Omul adevărului, omul sincer cunoaşte iubirea, compasiunea, înţelege orbirea şi inconştienţa celorlalţi, vede că simt cu spiritul adormit... Ceea ce fac ei, fac în somn. Ai fost atât de mult timp învăţat şi condiţionat, poate toată viaţa.
Nici dezvăţul nu se va produce foarte repede. Ai fost umplut cu falsuri, cu pseudoidei.
Va dura ceva timp să renunţi la ele, să vezi că sunt nişte surogate. De fapt, odată ce vezi că un lucru este fals, nu e greu să renunţi la el. Se duce la vale singur în momentul în care îi demaşti falsitatea. Recunoaşterea este suficientă. Legătura e ruptă, identitatea se pierde. Şi odată ce dispare falsul, apare realul în toată frumuseţea sa nouă, pentru că toate - sinceritatea, onestitatea, adevărul - înseamnă frumuseţe. Dacă eşti tu însuţi, eşti frumos.
Conştiinţa, înţelegerea şi curajul tău, cu care porneşti hotărât să arunci falsele feţe pe care ţi le-au pus alţii, trebuie să te călăuzească mereu. Dacă ceilalţi sunt inconştienţi - părinţi, profesori - nu fi supărat pe ei, pentru că şi tu ai fost.
Şi ei sunt nişte victime, ca şi tine. Părinţii lor, profesorii lor, preoţii lor le-au pervertit minţile, la fel cum ei te-au corupt pe tine.
Nici nu te-ai gândit că învăţătura de la părinţii care te iubesc, de la profesori, de la preoţi, ar fi putut fi greşită. Dar a fost, şi a creat o lume întreagă pe o fundaţie greşită.
Dovada: toată istoria e o înşiruire de războaie, de crime, de violuri...
Milioane de oameni au fost măcelăriţi, ucişi, arşi de vii, în numele religiei.
In numele lui Dumnezeu, al libertăţii, al democraţiei, al comunismului. Ce de nume frumoase... Dar ceea ce s-a întâmplat în spatele lor este atât de oribil, încât într-o bună zi omul se va uita înapoi şi va striga: aceasta este istoria unei omeniri nebune, nesănătoase!
Toate religiile au condamnat viaţa în toate felurile, şi când toată lumea condamnă viaţa - iar lumea e atât de mare - ce să facă un copil? Va fi marcat de toată această condamnare.
Dar iată cu ce istorie începe lumea... Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei: „Nu mâncaţi fructele pomului cunoaşterii, nu gustaţi din fructele copacului vieţii!”
Le-a interzis să mănânce două feluri de fructe. Acestea sunt cele mai importante lucruri în viaţă - înţelepciunea şi trăirea - iar Dumnezeu le-a negat pe amândouă.
Du-te acum şi paşte iarbă, sau mănâncă orice altceva vrei.
El n-a spus: „Nu consuma marijuana, nu bea alcool!” Nu. Asta nu l-a interesat.
Adam şi Eva puteau să fumeze opiu, puteau să bea vin. Numai două lucruri nu erau permise: cunoaşterea (trebuiau să rămână nişte ignoranţi) şi trăirea (probabil că viaţa trebuia amânată...). Şi iată că ei nu l-au ascultat. Au mâncat din pomul cunoaşterii...
De teama de a nu fi prinşi, din cel al vieţii n-au mai apucat să mănânce. S-au grăbit ei, dar n-au mai apucat. Natural; cel ce devine conştient - şi conştiinţa este un atribut al înţelepciunii - va alerga spre viaţă, pentru a gusta cât mai mult, pentru a se conecta la sursa ei, pentru a se scufunda în misterul ei.
Povestea nu continuă, este incompletă. Eu vă spun: s-au grăbit cât au putut, pentru că acest lucru e absolut logic: cunoaşterea i-a împins în cea mai mare grabă spre pomul vieţii. De aceea i-a fost aşa de uşor lui Dumnezeu să bage de seamă... Altfel ar fi fost imposibil. Trebuie că erau milioane de copaci în grădinile raiului şi i-ar fi trebuit o eternitate ca să-i găsească...
Dacă omul nu l-ar căuta pe Dumnezeu, Dumnezeu ar mai căuta şi acum omul, acolo unde acesta s-ar afla.
Eu ştiu cum s-au desfăşurat lucrurile, deşi în poveste nu se mai spune.
Dumnezeu, aflând că ei au mâncat fructul cunoaşterii, s-a dus lângă pomul vieţii şi a aşteptat, ştiind că Adam şi Eva nu vor întârzia să apară.
Pentru raţionamentul ăsta nu e nevoie să fii Aristotel. Sigur că i-a prins acolo. Amândoi veneau în graba mare, goi şi fericiţi, cu ochii larg deschişi pentru prima oară în viaţa lor.
Pentru prima oară erau oameni, nu animale între alte animale... Şi Dumnezeu i-a izgonit din rai. De atunci omul tânjeşte după viaţă.
In lumea asta preoţii, Papa, imamii, shankaracharyaşii, rabinii, reprezintă toţi acelaşi lucru: pe cel care v-a izgonit din rai.
Foarte ciudat, dar nimeni nu spune că acesta este duşmanul.
Din contră, aruncă vina pe un biet şarpe, care i-ar fi spus Evei: „Eşti proastă dacă nu mănânci din fructul cunoaşterii. Dumnezeu, de fapt, e gelos. îi este teamă că dacă mănânci din fructul cunoaşterii vei deveni cunoaştere. Şi îi mai este teamă că fructul vieţii te va face asemeni lui. Şi atunci cine îl va mai venera? Este gelos, îi este teamă, de aceea ţi-a interzis.”
Acest şarpe a fost primul prieten al omenirii, dar a fost condamnat pentru asta.
Prietenul este numit „diavol”, iar duşmanul, Dumnezeu. Foarte ciudate sunt cărările minţii omeneşti...
Ar trebui să veneraţi şarpele, pentru că numai el v-a adus aici, unde vă aflaţi. Numai neascultând de Dumnezeu aţi avut parte de mândria şi demnitatea de a fi om, de integritate şi individualitate, atât cât vi le-aţi asumat.
Aşa că, în loc să spuneţi „mulţumesc lui Dumnezeu” spuneţi „mulţumesc şarpelui”. Graţie lui aţi ieşit în faţă... Altfel, cine s-ar fi uitat la voi? Şarpele trebuie că este o fiinţă plină de compasiune.
Lipsa de ascultare este fundamentul omului cu adevărat religios. Lipsa de ascultare faţă de toţi preoţii, de toţi politicienii, de toate interesele oficiale. Doar atunci poţi scăpa de condiţionări. în momentul în care nu vei mai fi condiţionat, nici nu vei mai întreba care-i scopul vieţii tale. Totul va suferi o adevărată revoluţie.
Te vei întreba: „Cum să trăiesc mai deplin? Cum să mă cufund mai adânc în viaţă?”, pentru că viaţa este scopul tuturor lucrurilor.
Nu poate exista un scop al vieţii.
Dar, înfometat cum eşti, ţi se pare că în afară de moarte nimic nu mai există. Viaţa îţi alunecă printre degete şi moartea se apropie cu fiecare moment. Viaţa ta e moarte lentă.
Şi bine ţi-a făcut asta?
Toţi „binefăcătorii”, toţi oamenii de bine, profeţii, încarnările lui Dumnezeu, aceştia toţi au transformat viaţa ta într-o moarte înceată şi au făcut-o cu multă îndemânare.
Au folosit strategia cea mai simplă: au afirmat că viaţa ta e o pedeapsă.
Creştinii spun că fiecare se naşte din păcatul originar.
Ce, ai viaţa ta? Tu eşti doar un păcătos! Singurul mod de a ajunge la viaţa adevărată este să pui capăt celei făcută numai din păcat.
Cine sunt sfinţii?
Nişte oameni care trăiesc minimal. Şi cu cât trăiesc mai meschin, cu atât sunt mai mari. Toţi înţelepţii duc o viaţă de coşmar şi predică tot timpul, îndemnându-te să-i urmezi.
Efortul lor e unul singur: să-ţi ciuntească viaţa cât se poate de mult.
Viaţa este condamnată, sexul la fel, dorinţa de confort la fel.
Dacă te bucuri de ceva - o mâncare, o haină - eşti de condamnat.
Aşa se ciopârţeşte viaţa. Ţi se fură, bucată cu bucată.
Aruncă o privire în mănăstiri, fie ele creştine, jainiste, budiste sau hinduse, şi vei rămâne uluit: este incredibil că în numele religiei oamenii au fost trataţi atât de rău! Ingrozitor câte prostii...
Şi pe politician îl ajută dacă îţi trăieşti viaţa mai puţin, pentru că vei fi mai puţin rebel, mai ascultător, mai convenţional, mai tradiţional, nu vei mai fi un pericol.
Pe preot îl ajută dacă tu, din motive diverse, nu-ţi trăieşti viaţa. Dacă eşti în viaţă, eşti un pericol pentru toţi cei care te exploatează şi te parazitează. Te baţi cu ghearele şi cu dinţii. Mai bine mori, decât să trăieşti ca un sclav, pentru că moartea nu înseamnă dispariţie pentru un om care trăieşte deplin, ci este doar o culminare a vieţii. Şi în moarte va trăi intens şi total. Nu îi este teamă de moarte, pentru că nu îi este teamă de nimic.
De aceea toţi interesaţii se tem de omul care este în viaţă. Au găsit o strategie şi pentru asta: ţi-au oferit un scop în viaţă. Trebuie să devii cineva!
Dar tu eşti deja ceea ce existenţa a vrut să fii. Nu trebuie să devii altceva.
Ei însă continuă să spună că trebuie să devii Iisus Hristos. De ce? Dacă Iisus nu trebuie să devină „eu”, de exemplu, de ce-ar trebui ca eu să fiu el?
El e el şi eu sunt eu.
Dar ce fac creştinii? Incearcă să-l imite pe Iisus, încearcă să devină Iisus.
Hinduşii vor să devină Krishna, budiştii încearcă să devină Buddha.
Ciudat! Nimeni nu-şi vede de propria persoană, toţi vor să fie altcineva. Asta le face praf viaţa.
De aceea spun: viaţa nu poate avea un scop, pentru că ea este scopul.
Renunţă la scopuri! Renunţă la ideea de viitor!
Uită complet că ziua de mâine există. Adună-te din toate dimensiunile şi direcţiile! Concentrează-te aici-acum şi într-un singur moment vei cunoaşte viaţa în toată claritatea ei."
Acesta a fost un fragment din OSHO - "CARTEA DESPRE BARBATI"
Il voi atasa ca si comentariu si sub fotografia copertii din albumul "My Osho Books":
https://www.facebook.com/photo.php?fbid=10200421770865018&l=e5975a9bf7