154
« : Octombrie 26, 2011, 10:58:40 pm »
Imaginea tradiţională a lui Isus îl înfăţişează cu păr lung şi cu barbă, dar publicaţiile Watch Tower îl prezintă fără barbă şi cu păr scurt. Care variantă este corectă? — M. H., Statele Unite.
Publicaţiile Watch Tower recente îl înfăţişează pe Isus fără barbă şi cu păr scurt, pentru că aşa este înfăţişat în reprezentările mai vechi decât imaginea tradiţională cu aspect efeminat. Pe un potir antic, găsit în Antiohia (Siria), pe care se vrea a fi reprezentaţi Isus şi discipolii său la cina de Comemorare, gravura îl prezintă pe Isus ca un tânăr fără barbă, în timp ce unii discipoli sunt înfăţişaţi cu bărbi. Pentru o fotografie a acestei gravuri vezi Bible Dictionary al lui Harper, pagina 22, la mijlocul articolului „Antioch, the Chalice of“ (M. S. şi J. L. Miller, 1952). Lucrarea de erudiţie Light from the Ancient Past a lui Jack Finegan relatează despre picturi creştine datând din secolul al II-lea, care se găsesc în Catacomba Priscillei, în încăperea Cappella Greca şi spune:
„Pictura Învierea lui Lazăr este aproape ştearsă, dar încă se poate recunoaşte că, într-o parte, e reprezentată o clădire mică conţinând o mumie, iar pe cealaltă parte, sora lui Lazăr stând în picioare cu mâinile ridicate. La mijloc îl vedem pe Cristos, cu faţa spre mormânt şi cu mâna dreaptă ridicată într-un gest de vorbire. Isus e înfăţişat în tip roman, îmbrăcat cu o tunică şi cu o pelerină, cu mâna stângă ţinându-şi veşmântul. Are un aspect tânăr, fără barbă, cu părul scurt şi ochii mari. . . . Pictura prezintă un mare interes, întrucât este cea mai veche reprezentare a lui Isus păstrată undeva“. — Pagina 371.
Ulterior, cartea vorbeşte despre pictura Vindecarea paraliticului (Mar. 2:1–12), găsită în biserica unei case din aşezarea antică Dura, excavată în deşertul sirian, şi afirmă: "Pictura aproape distrusă a lui Cristos din Catacomba Priscillei de la Roma datează probabil, după cum am văzut, din mijlocul secolului al II-lea. Pictura de la Dura e datată cu o şi mai mare siguranţă la începutul secolului al III-ea. În ambele reprezentări, Cristos e înfăţişat ca un tânăr fără barbă, cu părul scurt şi purtând vestimentaţia obişnuită a zilelor sale. Acestea şi alte reprezentări similare sunt, ce se ştie azi, cele mai timpurii înfăţişări ale lui Cristos din arta creştină primitivă. Mai târziu în secolul al III-lea, Cristos apare tot tânăr, dar cu părul lung şi creţ, iar începând din secolul al IV-lea apare tipul familiar de reprezentare cu barbă“. — Paginile 408, 409.
Chiar şi recent, la 7 octombrie 1949, Earl de Athlone a dezvelit noua fereastră estică a Bisericii Parohiale Stepney, biserica-mamă din Londra de Est (Anglia). Fotografia acestui vitraliu, publicată în numărul din 1 octombrie 1949 a The Illustrated London News, arată o cruce pe care e ţintuit un tânăr fără barbă şi cu părul scurt, reprezentându-l pe „Cristos răstignit, dar victorios“.
Întrucât Biblia nu descrie aspectul facial al lui Isus şi nici nu indică faptul că ar fi avut o barbă lungă, urmăm cele mai vechi dovezi arheologice, şi nu punctul de vedere tradiţional care îl face pe Isus să pară efeminat, palid şi având o falsă pioşenie. Unii folosesc Isaia 50:6 pentru a dovedi că Isus purta barbă: „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii, înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări“ (Cornilescu, 1923). Aceste cuvinte puteau să se fi împlinit literalmente în cazul lui Isaia, ca o prefigurare a insultelor ruşinoase şi a reproşurilor ce urmau să fie aduse la adresa clasei servului, reprezentat în primul rând de Cristos Isus. Fiecare membru al clasei servului suferă reproşuri, dar nu neapărat toate cele menţionate aici. Relatarea ne spune spune că Isus a fost biciuit, pălmuit şi scuipat, dar nicăieri nu se menţionează smulsul bărbii. Dacă ar fi fost cazul, de ce să nu fi fost menţionat alături de celelalte abuzuri şi insulte (Mat 27:26; Mar. 14:65)? De fapt, redarea din Septuaginta a versetului din Isaia 50:6 nu menţionează smulgerea părului din obraji, vorbind în schimb de pălmuire: „Spatele l-am dat spre bătăi şi obrajii mei spre pălmuiri, şi faţa Mea nu am ferit-o de ruşinea scuipărilor“ (Biblia Ortodoxă, 1988). Relatarea din Evanghelii ne spune că toate acestea i s-au aplicat literalmente lui Isus.
Ca om pe pământ, a purtat Isus Cristos barbă? — K.A., S.U.A.
Dovezile biblice sunt cea mai de încredere mărturie în acest sens, iar o recentă recapitulare atentă a acestora indică faptul că Isus a purtat într-adevăr barbă.
Fiind iudeu din naştere, Isus s-a „născut sub lege“ şi a împlinit Legea (Gal. 4:4; Mat. 5:17). Scopul era ca el să deschidă drumul pentru abolirea Legii şi pentru eliberarea iudeilor din blestemul Legii, condamnarea la moarte pe care ea o aducea împotriva lor (Efes. 2:15; Gal. 3:14). Ca toţi ceilalţi iudei, Isus era obligat să respecte toată legea. Una din poruncile Legii era următoarea: „Să nu vă tundeţi părul scurt pe părţile laterale ale capului şi să nu vă ciuntiţi marginea bărbii“. Fără îndoială, Dumnezeu le dăduse israeliţilor această lege, deoarece unii păgâni aveau obiceiul de a-şi tunde barba într-un anume fel în legătură cu închinarea la zeii lor (Ier. 9:26; 25:23). Cu toate acestea, porunca nu însemna ca o barbă să nu fie bine îngrijită, întrucât în Orientul Apropiat, barba bine îngrijită era considerată un simbol al demnităţii şi confera respect. — 2 Sam. 19:24.
În perioade de jale extremă, ruşine sau umilire, cineva ar putea să-şi smulgă fire de păr din barbă sau să-şi lase barba ori mustaţa neîngrijite (Ezra 9:3). Mai multe declaraţii profetice foloseau în mod figurativ rasul bărbii pentru a ilustra jalea amarnică din cauza calamităţii (Is. 7:20; 15:2; Ier. 48:37; Ezec. 5:1). O profeţie semnificativă cu privire la suferinţa lui Isus spune: „Mi-am dat spatele celor ce loveau şi obrajii celor ce smulgeau barba“ (Is. 50:6). Hanun, regele lui Amon, i-a insultat grosolan pe ambasadorii trimişi cu amabilitate de David răzând jumătate din barba lor. Din cauza umilirii profunde la care au fost supuşi, David le-a spus acestor bărbaţi să locuiască în Ierihon până când bărbile le vor creşte înapoi. Desigur, această faptă a lui Hanun a fost o insultă adresată lui David şi a provocat război. — 2 Sam. 10:1–8; 1 Cron. 19:1–7.
Obiceiul bărbaţilor de a purta barbă a existat încă de dinaintea încheierii legământului legii. Deşi evreii nu îşi făceau monumente cu reprezentări proprii, s-au găsit multe monumente şi inscripţii în Egipt, Mesopotamia şi alte ţări din Orientul Apropiat, unde asierienii, babilonienii şi canaaniţii sunt ilustraţi ca purtând barbă, iar unele reprezentări care datează chiar din mileniul al III-lea î.e.n. afişează diverse stiluri de bărbi. Printre popoarele menţionate mai sus eunucii erau singurii care erau înfăţişaţi fără barbă. Adesea băieţii erau făcuţi eunuci pentru ca ulterior să poată fi folosiţi pentru a se îngriji de haremul regelui (Mat. 19:12). Totuşi, facerea de eunuci nu era o practică în Israel, pentru că Legea excludea eunucii din congregaţia lui Israel (Deut. 23:1). Pe timpul în care Isus era pe pământ, obiceiul roman era lipsa bărbii. Aşadar, dacă Isus nu ar fi avut barbă, putea să fi fost considerat fie eunuc, fie roman.
După cum am văzut analizând vechile monumente, bărbaţii din grupurile semitice antice purtau barbă, chiar şi înaintea perioadei legii mozaice. Întrucât barba creşte în mod natural la majoritatea bărbaţilor, este rezonabil să tragem concluzia că şi strămoşii lor purtau barbă. În consecinţă, pare evident că Noe, Enoh, Set şi Adam, tatăl lui Set, erau de asemenea bărbaţi cu barbă.
Cu toate acestea, este potrivit să analizăm şi argumentele care se aduc în sprijinul faptului că Isus nu a avut barbă. Ideea s-a bazat în mare parte pe teorii dezvoltate de anumiţi arheologi cu privire la aşa-numitul „Potir din Antiohia“. Aceasta este o cupă mare de argint într-un înveliş argintiu cu viţe şi chipuri de oameni. Pe o parte a cupei e un băiat şi cinci bărbaţi privind spre el, iar pe cealaltă parte un bărbat tânăr, dar mai matur, fără barbă, şi cinci privindu-l. Toţi par să fie aşezaţi. Cupa, despre care se presupune că a fost găsită de câţiva băştinaşi din Antiohia siriană, a fost aclamată ca datând din a doua jumătate a secolului întâi e.n., deci cea mai timpurie reprezentare pictorială a lui Cristos.
Totuşi, analiza de astăzi a faptelor dovedeşte faptul că chipurile de pe cupă au fost identificate potrivit imaginaţiei indivizilor care le-au interpretat. Băiatul este considerat a fi Isus la vârsta de 12 ani, iar celălalt personaj central este Isus, posibil după înviere, ori ar putea fi Ioan Botezătorul. Celelalte zece personaje au fost interpretate ca fiind zece dintre apostoli sau apostolii şi evangheliştii sau pe o parte cei patru evanghelişti împreună cu Iacov, fiul lui Zebedei, iar pe cealaltă parte Petru, Saul, Iacov, Iuda şi Andrei.
Mulţi arheologi contestă cu fermitate aceste identificări. Într-adevăr au fost presupuneri şi este imposibil de spus ce reprezintă personajele. Unii chiar se îndoiesc de autenticitatea cupei, crezând că ar putea fi un fals. Majoritatea recunosc totuşi că este o descoperire autentică, dar o datează ca fiind mai recentă, între secolele al IV-lea şi al VI-lea. Aşadar este foarte îndoielnic faptul că cupa este o reprezentare timpurie a lui Cristos, dacă într-adevăr scopul era de a-l potretiza pe Cristos. — Vezi The Biblical Archaeologist, decembrie 1941 şi februarie 1942.
Un factor care cântăreşte pe marginea problemei este că primii scriitori creştini, Iustin Martirul, Origene, Clement din Alexandria şi alţii, arată cu claritate că nu există mărturii satisfăcătoare în privinţa aspectului fizic al lui Isus şi al apostolilor în timpul lor. Augustin scria în jurul anului 400 e.n. (De Trinitate, VIII, 4) că fiecare om avea propria idee despre aspectul lui Cristos, iar concepţiile erau infinite.
S-au coroborat şi dovezi din catacombele romane în această chestiune. În catacombele despre care unii credeau că sunt din secolul al II-lea e.n., iar potrivit altora, nu mai târziu decât din secolul al III-lea, s-au găsit picturi. Catacomba neobişnuit de bogată, numită Catacomba Priscillei, conţine picturi murale, despre una din ele crezându-se că reprezintă învierea lui Lazăr. Este ştearsă aproape complet şi este foarte dificil de descifrat, dar în centru se află un chip despre care s-a considerat că ar fi Cristos, înfăţişat ca un bărbat tânăr şi fără barbă. Dar în catacombe există şi o multitudine de reprezentări aprocrife, precum şi ale ideilor religioase false. De pildă, în Catacomba Priscillei, tot cam din acelaşi timp, există o scenă a relatării apocrife despre Suzana. O pictură de pe tavan puţin mai târzie conţine o Madonă cu pruncul şi o stea deasupra capului ei. În Criptele Lucinei se află o pictură datată la mijlocul secolului al II-lea, care reprezintă o mică persoană înaripată, cunoscută sub numele de Erotes sau Amoretti, care, pe mormintele păgânilor, reprezenta sufletele plecate. Aşadar, a ajuns să ni se pară evident că autenticitatea reprezentărilor din catacombe ale lui Isus este foarte îndoielnică.
Este adevărat că, începând din secolul al IV-lea, majoritatea imaginilor îi arată pe Cristos şi pe apostoli cu barbă, cu o mimică de „monah“ bolnăvicioasă, tristă, slabă, efeminată, alături de un nimb sau o aureolă păgână. Acestea cu siguranţă nu sunt reprezentări veridice ale omului Isus Cristos, despre care Ponţiu Pilat a spus „Iată omul!“ sau care a răsturnat mesele schimbătorilor de bani din templu şi le-a dat afară vitele, şi nici ale apostolilor care au predicat viguros Cuvântul lui Dumnezeu până ce acesta s-a răspândit prin tot Imperiul Roman (Ioan 19:1, 5; 2:14–17). Nu, aceştia erau bărbaţi puternici, activi şi fericiţi, slujitori ai lui Iehova, fericitul Dumnezeu (1 Tim. 1:11; 6:14, 15; Fap. 20:35). Imaginile religioase stoarse sunt produsul apostaziei, care ajunsese în plină floare în secolul al IV-lea, când împăratul Constantin a fuzionat creştinismul apostat cu religia păgână în religie de stat.
Fără îndoială, după cum s-a arătat, se pare că Isus chiar a purtat barbă, astfel că reprezentările artistice cu el din viitoarele publicaţii Watch Tower se vor armoniza cu dovezile biblice care susţin asta.
Indubitabil, primii creştini au respectat obiceiurile timpului şi zonei în care au trăit în ce priveşte purtarea bărbii. Obiceiul roman prevedea lipsa bărbii. Romanii convertiţi la creştinism foarte probabil că au păstrat obiceiul roman, iar creştinii convertiţi din comunităţile iudaice aveau să continue să poarte barbă în spiritul obiceiului iudaic.
Slujitorii creştini de astăzi, asemenea primilor creştini, sunt preocupaţi de îngrijire şi curăţenie, dar ei încearcă să nu aibă o îmbrăcăminte proeminentă, astfel încât aspectul lor să nu distragă în niciun fel atenţie de la demnitatea sau eficienţa mesajului pe care îl poartă (2 Cor. 6:3, 4). În ultimii ani, în multe ţări barba sau părul lung la un bărbat atrag imediat atenţie şi pot provoca în mintea majorităţii clasificarea nedorită a unei asemenea persoane ca fiind extremistă sau rebelă faţă de societate. Slujitorii lui Dumnezeu vor să evite crearea unei impresii care să distragă atenţia de la serviciul lor sau care să împiedice pe cineva să asculte adevărul. Ei ştiu că oamenii se uită la adevăraţii creştini cu un ochi foarte critic şi într-o mare măsură judecă întreaga congregaţie şi vestea bună după aspectul slujitorului ca reprezentant al congregaţiei.
În paradisul restabilit pe pământ nu ar fi dezordonat ca bărbaţii să se întoarcă la purtarea bărbii într-o manieră perfectă, asemenea lui Adam în Eden.
Afişare Mesaje
